Iarna

Cu un iorgan din fulgi de nea
Cu-o grija ca de mama
Asterne dealuri si cimpii
Mult asteptata iarna

Si mic si mare au iesit
Sa binecuvinteze
Covorul alb ce-a invelit
pamintul cu zapeze

Ce bucurie la copii!
Se dau cu saniuta
In vale zboara chiuind
Si iara`n deal fuguta

Cetati ridica din omat
Si babe de zapada
Se dau dea dura prin nameti,
Se-ascund sa nu se vada

Iar cind se face prea tarziu
Si pleaca toti pe-acas,
Imbujorati si obositi,
Flaminzi,ei stau la masa

Cu gandul tot la saniusi
Si somnul ii imbata
Visand cum mane pe ghetusi
Se vor lua la`ntreacat

Cei minunea?

Minunea-i nasterea de om
Minunea-i primavara
Minunea-i floarea de pe pom
Ce mar se face vara


Minunea-i curcubeu rotat
Cand ploua ciobaneste,
Si soarele cel imparat
De printre nori luceste.


Minune-i tot si peste tot,
In lume si nelume,
Si un bunel si un nepot
Si noi, suntem minune!

Departe de tine

Ma simt strain acasa,e vina despartirei?
Deceniul din viata trecut in nestiire,
Trait de tot departe,instrainat de vatra
La malul lui Atlantic,unde pamant e piatra

Involuntar se uita,se sterge din gandire
Al Mamei zimbet dulce,al Tatei talmacirea,
Copilaria plina,de bune si nebune,
Mi-e dor de Tine tara,mi-e dor, ce pot eu spune?

Nu-mi pare rau de viata,nu-mi pare rau de mine,
Iubita mea sotie,feciorii imi sunt bine,
Am casa si in casa,n´am lipsa de nimica,
Doar tu-mi lipsesti in suflet,Moldova mititica!

Pacat,doar ca pamantul,rotund este si mare,
Si are-aceiasi Luna,si are-acelas Soare!?

Odã Soarelui

Roua-lacrima noptii de vara
Gingas saruta petala de floare
Floarea se`ntoarce cu fata la soare
Si roua dispare.

Bucura ochii si sufletul floarea
De la mai mica si pana la mare
Dar din pacate se termina vara
si floarea dispare

Totul in lumea dulce-amara
Apare-dispare,naste si moare
Nimic nu e vesnic, nici roua,nici floarea
Doar singurul Soare!

Despre noi?

Suntem neghiobi si tradatori?
Pentru nimica toata
Suntem in stare pentru noi
sa-l vindem si pe Tata?

Nu mai vorbesc despre vecin
Nu mai vorbesc de Tara
Caci ne-a crescut cu vai si chin
Dar munca-i e zadara.

Pacat de-al noastre radacini
Cu fire milenare
Ce-au strabatut printre pagîni
Cu-alde Stefan cel Mare

Nu mai vorbesc despre pamant
Ce ni lau luat dusmanii
Ma rog la Dumnezeu cel sfint
Sa-mi lase limba mamei

Sa-mi lase firea de haiduc
si cintecul din leagan
Sa-mi lase doinele ce duc
La neuitare neamul.

Via Di Poeti

Via Di Poeti-o strada ingustata de peretii cladirilor din caramida seculara in inima Boloniei,Unde in veacul xii-xiii,Intr-o «Taverna mohorita»-«osteria di poeti»ce pastreaza si azi traditiile din trecut(ne luind in seama achitarea in euro),unde se stringeau studenti al primului centrului universitar european,pentru a da nastere la primele poesii,cu rima si fara, gindite in diferite limbi dar citate si scrise in latina.

O, voi, lecturi, lecturi,lecturi…
lecturi sunt foile citite?
ori necitite tot lecturi
de mult au fost? vor fi numite?

O,voi,lecturi,lecturi,lecturi…
sinteti trecutul zbuciumat
citat pe «Via Di Poeti»
Si azi acolo e pastrat!

O,voi,lecturi,lecturi,lecturi
gravati cu litere presentul
Ca sa ajunga la «trecut»
cum azi trecutul «La poetul»

O,voi,lecturi,lecturi,lecturi…

Monolog

As incepe cu cuvintele cui-va (nu tin minte autorul) «Eu nu ma tem de moarte ci de vesnicia ei» Cred ca din nefericire ori din fericire, sunt intr o oarecare masura indiferent fata de moarte, cred ca munculita mea, de toate zilele si unelea din nopti, este de vina. In decursul anilor sa creat o imunitate de a privi moartea, cred eu, fara frica, fara acel sentiment normal, omenesc, de pierdere de o Viata, al cui nu ar fi ea. Una este cind priveam cu curiositate, cu ochi de copil, prin usa intredescisa, cum babele scaldau corpul mare si neinsufletit al lui Nasu Toadere, Dumnezeu sa-l odihneasca, innainte de-al pune in sicriu si cu totul alta privire, cu aceasi ochi,de loc nu de copil, este astazi, cind privesc un corp, lipsit recent de suflare si de zgomotul valvulelor crdiace, confirmat printr-o linie continua pe monitor, dupa o interventie de reanimare nereusita,cautind inlauntru causa: (vina mea?starea debilitata al Decedatului? voia Domnului?) Oare pot numi aceasta curiositate? Cred ca da, cu exceptia daca nu ar trebuit sa vorbesc cu rudele si sa le comunic decesul (tatalui? mamei? fiului?, sotului?). Credeti-ma, acest moment nu este de loc curios. Am sa incerc sa mai spun ceva, Dragoste este si pana la si dupa moarte, dar singuratatea vine doar dupa moarte. Nu credeti? Eu sunt increzut! Cred ca mai bine sa fii inprejurat de ingeri acuma, pe pamint, decit sa te urci la ei.
Nui asa!?

Cartea ta (Catre Diamant Alb)

Am deschis cartea Ta cu foi albe si am citit primele pagini ale vietii mele din primele clipe care le tin minte. Iata una din ele. Inchipueti: O autogara in lemn, vopsita in albastru, spalat de vremuri si de ploi, construita de pe vremea «romanului» (Nisporeni, de peste Prut) cum se zicea pe atunci, si alaturi lipita perete in perete dugheana, nu stiu cui, plina de butoae extraordinar de mari (asa mi se pareau) puse in picoare si pline de pahare murdare de vin si bizoi mari ce se hraneau cu «zacusca»- farimaturi de pane si brinza, cu miros de vin amestecat cu mirosul de butoi vechi ce a prins deacuma mucegai, unde se vindea cu 10 kopeici un pahar mare cu vin din colhoz. Pare dea mirarii, si parintii mei se miara chind le povestesc dar e adevarat, aveam 3-4 ani si de cite ori traceam in spatele lui tata (pe acolo trecea drumul la dadaca unde ma lasa peste zi) si cand eram in drept cu dugheana incepeam sa bat din mini si picioare si incepeam sa tip-vreau vin!!!, si pana nu muiam gura in tira de vin pe fundul paharului, nu ma linisteam. Impresionant!!! Bravo Diamant Alb! Ai editat o carte nemaipomenit de reusita, De-ai sti cite lucruri am citit din viata mea! Cred ca este unica carte pe lume ce nare sfirsit.Mersi mult. Cu respect.

Poetului Emil Brumaru

E miesul zilei, doar o raza de lumina, isi face drum printre cuvintele dispersate in camera intunecata, din pricina obloanelor dela ferestre, inchise de cu seara, si ajunghind la pat, jingas iti minghie pletele imprastiate pe perna. Stai la indoiala. Sa deschizi geamul si sa dai libertete cuvintelor acumulate peste noapte ori sa le culegi din raza, sa le pui pe hirtie ca apoi sa le oferi lumei? Fasia ingusta de lumina, plina de un numar infinit de particule al vorbirei, este o dovada ca nu esti singur. Ghindul cat de ingust nu ar fi, dar este nemarginit. Bucura-te,ai inceput inca o zi ,traeste-o cat mai mult, mai plin, necatind ca este duminica. Este doar sfirsit de saptamina, nu si de viata.!!! Nu esti singur, fiind-ca cu cat de departe nu am fi, atit de aproape sintem, poti crede ca-i asa. Si-ti mai spun una; Fiecare din noi care iti citim opera, iti traim clipele in care ai plamaduito, si aceste clipe sun multe, sint mii, milioane, sint multe vieti pe care le traesti. Sa ne traesti Bade! Suntem ai Tai!!! Culege cuvintele, deschide obloanele si incepe o zi noua,inca o zi pentru noi toti.
Iti multumim!

Unui poet

De ce esti trist,doar ai de toate?
Ai darul de a scri o carte,
citindu-mi gindurile mele ,
le poti asterne pe hirtiein tridimensional
cu iscusita maestrie!
Tristetea este trecatoare, la fel va trece disperarea,
Sa scrii mai mult!Sa scrii mai tare!!!

Dorul

Mi-e dor de toamna in Moldova,cu ploi ce ruginesc copacii,
Mi-e dor de Fuduri Vechi uitati,de tati,copii,nepoti si ALTII,
Mi-e dor de lutul risipit,la pragul casei parintesti,
Mie dor de mica Marioara,ce zgribulita pe-un tuhal,
usca privirea`n asteptare si tot aici si-a dat suflarea,
Mi-e dor,dar ce sa fac?Tac!
As vrea sa fiu un curcubeu,de-aici pana acolo,
chind vreau sa vin, sa vad, sa plec
de-asupra crucei capul, s-a las o lacrima sa cada,dar nici asa nu pot.
E tot.