As incepe cu cuvintele cui-va (nu tin minte autorul) «Eu nu ma tem de moarte ci de vesnicia ei» Cred ca din nefericire ori din fericire, sunt intr o oarecare masura indiferent fata de moarte, cred ca munculita mea, de toate zilele si unelea din nopti, este de vina. In decursul anilor sa creat o imunitate de a privi moartea, cred eu, fara frica, fara acel sentiment normal, omenesc, de pierdere de o Viata, al cui nu ar fi ea. Una este cind priveam cu curiositate, cu ochi de copil, prin usa intredescisa, cum babele scaldau corpul mare si neinsufletit al lui Nasu Toadere, Dumnezeu sa-l odihneasca, innainte de-al pune in sicriu si cu totul alta privire, cu aceasi ochi,de loc nu de copil, este astazi, cind privesc un corp, lipsit recent de suflare si de zgomotul valvulelor crdiace, confirmat printr-o linie continua pe monitor, dupa o interventie de reanimare nereusita,cautind inlauntru causa: (vina mea?starea debilitata al Decedatului? voia Domnului?) Oare pot numi aceasta curiositate? Cred ca da, cu exceptia daca nu ar trebuit sa vorbesc cu rudele si sa le comunic decesul (tatalui? mamei? fiului?, sotului?). Credeti-ma, acest moment nu este de loc curios. Am sa incerc sa mai spun ceva, Dragoste este si pana la si dupa moarte, dar singuratatea vine doar dupa moarte. Nu credeti? Eu sunt increzut! Cred ca mai bine sa fii inprejurat de ingeri acuma, pe pamint, decit sa te urci la ei.
Nui asa!?
Nui asa!?
Sem comentários:
Enviar um comentário